In bătaia imaginației

Radiații colorate de un abis absent
Se învârt intr-o horă frecvent
Se mulează pe un apus discret
Sting natura inmarmurita in secret.

Medianele drumului se schingiuesc
Intr-un mod abstract se unesc
Simpatia luminii le doboară
Creația dandu-i viață, o omoară.

S-a nascut valiza de piele
Piele de sarpe incrustata
S-ar fi transformat intr-o mulțime de nuiele
Creația o ține incatusata .

Linie subțire de orizont
Circumvolutiuni nesigure de font
Biliard încrucișat al gândurilor
Creația biruieste prăpastia viiturilor.

Cristelnită infasurata in monotonie
Viitor legat de o hartie
Pasi umezi prin moloz
Strofocat de nebunie, refugiu in siloz.

Spitalul bolilor de piele
Speriat inutil de o simpla acnee
Simțuri avariate intre genele
Unui simplu mugur de echinacee.

Bazat pe propria-i forta
Schimbat intr-o secunda de rătăcire
Zeitatea in lumina de torta
Creația isi ia un răgaz de răcire.

Brunch

             Imi rup bucăți din suflet si vi le întind pe tăvile unei mese înconjurate de narcise parfumate. Va asezati tacticos la masa,va puneti la gât babetica si începeți sa devorati  cu nonșalanță meniul zilei ce a fost anunțat pe o tăblița neagră mazgalita cu creta colorată. Va dati seama ca mâncarea asta a fost bine structurată,ajungand pentru un aperitiv,antreu si desert copios. Odată ce luati cate o imbucatura va dati seama ca veți deveni dependenți,iar cei slabi vor cere cate o porție în fiecare secunda a declanșării instinctului primar, numit foame,in timp ce cei puternici aleg sa renunte treptat la acest drog, intrând intr-un sevraj schingiuitor, ajungand sa-si consume propria tava a sufletului,învelită cu parfumuri ispititoare. Aceasta este prezentarea fidelă a unei monotonii diurne.

Soluționări ale minților subjugate

       Oare de câtă suferință mai au nevoie devoratorii de suflete să primească, pentru a se opri o secundă, să se bucure de fericirea celor privilegiați de acest omagiu? Sincer, nu am un răspuns lucid,nici nu ar avea cum să fie,in condițiile în care, primul lucru ce-mi vine în minte este o dorință mârșavă de a le înfrâna nevoia de distrugere.Acest canibalism, făra consum de carne umană, începe să fie mic dejunul oricărui nepracticant...deci nu vechimea te face veteran.
       În orice caz,am început să înțeleg mecanismul uman,văzând că este foarte ușor să preiei acest efect de turmă bolnăvicios.Modul cel mai facil al supraviețuirii acestor devoratori, este chiar însăși reciprocitatea, adică recrutarea unor noi adepți, ce-și vor devora la rândul lor recrutatorii.Este vorba strict despre un lanț vicios...Singura metodă de a elimina acest viciu este ruperea lanțului,ieșirea din încătușare și să nu uităm ca efectul de turmă poate funcționa și invers.Așa că, încorporează-le un cip incoștient celor ce se opun urmăririi noii linii,pentru a nu se mai da bătălii iraționale in mințile ușor afectate și dezorientate de parcursul pe care vor să-l urmeze,
        Mai am de făcut o singură precizare, ce are forma unui avertisment: Mințile umane sunt imprevizibile, așa că nu te arată surprins dacă ai să te vezi nevoit să le atașezi câte un cip tuturor celor ce formează turma.

Anarhie minoritară

  Structura mea a început s-o ia razna,
  Atomii au început să uite că formează un întreg,
  Sunt martora unei dezintegrări lente,
  Moleculele incercând să-și găsească un sens.
  Disperate de nereușită, se revoltă,
  Încep să urle, să protesteze,
  Se refugiază în tot felul de grupări mutante,
  Sperând ca pană la urmă
  Să învingă acest eșec.

  Venele mele își acceptă globulele
  Ce vor să-și ceară dreptul,
  La recompensa binemeritată
  A tuturor sarcinilor îndeplinite.
  Își zbiară dreptul,
  Dar din păcate,
  Primesc un răspuns ambiguu,
  Celelalte organe spunând
  Că funcționează pe reciprocitate.

  Creierul martor neutru,
  Asistă la această răscoală,
  Neputând printr-o simplă comandă
  Să pună capăt,
  Unei organizații de asemenea amploare.
  Neuronii se pun in mișcare,
  Încearcă să acționeze,
  Nimic preconizând
  Că această alianță
  Va căuta noi adepți.

  Ciudata asociație își caută recruți,
  Se pare că e o chestiune independentă de timp,
  Văd cu ochiul liber
  Că sunt din ce in ce mai mulți...
  Astfel,toate părțile infime
  Ce formează un adevărat sistem,
  Încep o revoltă
  Ce nu are ca soluție,
  Decât o schimbare totală,
  A tot ce înseamnă guvernare generală,
  Nemaiputând privi indiferente
  La întregul abuz
  Al puterilor superficiale.

Reverie

  Ciudate senzații mă incearcă,
  Văd in jurul meu
  Numai fețe speriate,
  Înghețate la gandul
  Că nu vor mai putea niciodată
  Să spere intr-o minune.

  Se joacă de-a viața,
  Elucidându-și propriile spaime,
  Cu toate astea,
  Preferă să meargă intr-un ritm alert,
  Pe același drum ales intr-o scală.

  Au început să zboare,
  Se desprind spre orizonturi,
  Văd o lume ciudată
  Pe care incearcă
  Să și-o imagineze la picioare.

  Uite câte chestii putem descoperi,
  Dacă doar pentru o secundă
  Nu ne mai gândim la consecințe,
  O încercare continuă a unei vieți fără stres,
  Poate vom reuși într-un final,
  Să conviețuim într-o lume fără prejudecăți.

Monotonia efemerității

  Copacii au abordat un nou început,
  Își inlătură frunzele,
  Ce erau la un moment dat
  Niște amici discreți și confidenți,
  Acum reprezentând doar
  Niște prieteni ce nu merită decât dispreț.
  Renunță la frumusețea creată,
  Copacii, cuprinși de nevoia explorării,
  Se dezbracă de suprafață
  Și meditează tăcut,
  Fiind foarte siguri pe ei,
  Urmând parcusul acestui nesfârșit succes,
  Așteptând o legare de noi prietenii efemere.

  Universul mimează surpriza,
  Identificând acest ritual straniu,
  Puțin cam forțat,
  Dar totodată se bucură în surdină,
  De faptul că, deși este puțin cam crud,
  Se va relua in timpul fiecărui început.

Ger natural

   Răceala oamenilor,

   Un nor gros, un fel de ceață densă,

   Imposibil de combătut,

   Fenomen natural si spontan,

   Doamne...câtă imaginație.

   Mi-e așa de frig,

   Mă simt degerată,

   Sunt la un pas de înlăturare 

   A tuturor fibrelor și țesăturilor.

   Îmi curge prin vene căldura,

   Vrând sa evadeze,

   Constrânsă, circulă încet

   Printre ale mele globule.

  

   Simt o durere, un fel de apnee,

   Mă sufocă raspunsul sever 

   La stimuli al societății,

   Umilindu-mi trăirile,

   Alimentându-mi nevoia izolării.

   Sunt intr-un colț, intr-un univers utopic,

   Detașându-mă de realitatea dură,

   Mă refugiez în setea mea de cunoaștere,

   Evoluția fiindu-mi produsul,

   Apogeul fiindu-mi răsplata

   Și regresul fiindu-mi sfârșitul.

   Totuși am senzația,

   Că deși fiind chinuită 

   De această durere interioară

   Incerc să ințeleg si să accept 

   Populația inferioară,

   Cu sentimente primitive,

   Susținute de primaritatea gândirii,

   Inferioritatea transformandu-se in obiect de studiu.

   Mă lovesc des de un refuz categoric,
   Luptând cu voința
   Celor ce nu vor decât să rămână
   In același loc plictistor și gri,
   Nevrând sa guste,nici măcar să testeze,
   Acest fruct al pasiunii,acest rod bogat al cunoașterii
   Ce este perceput ca fiind interzis,
   Chiar și așa provocând dezinteres.

   Oamenii inferiori, cu standarde scăzute,
   Încearcă sa mă convingă de importanța normelor,
   Deși, eșuând lamentabil
   În propria organizare.
   Aș vrea să pot să-i conving,
   Că viața nu e un lucru
   Ce trebuie trăit doar prin prisma altor persoane,
   Ci este un lucru unic,ce trebuie autenticizat,
   Dându-i o amprentă proprie,
   Iar cei ce vor sa-ti developeze această amprentă,
   Să se confrunte cu un continuu eșec,
   Determinându-i in cele din urmă,
   Să renunțe la încercarea de distrugere a misterului stabilit.

   Fructificarea reușitelor va fi fabuloasă,
   Te vei simți mai mult decât glamuros,
   Iar empatia ca valoare
   Va da un plus de speranță,
    La supraviețuire, a acestei
    Omeniri în formare.