Răceala oamenilor,
Un nor gros, un fel de ceață densă,
Imposibil de combătut,
Fenomen natural si spontan,
Doamne...câtă imaginație.
Mi-e așa de frig,
Mă simt degerată,
Sunt la un pas de înlăturare
A tuturor fibrelor și țesăturilor.
Îmi curge prin vene căldura,
Vrând sa evadeze,
Constrânsă, circulă încet
Printre ale mele globule.
Simt o durere, un fel de apnee,
Mă sufocă raspunsul sever
La stimuli al societății,
Umilindu-mi trăirile,
Alimentându-mi nevoia izolării.
Sunt intr-un colț, intr-un univers utopic,
Detașându-mă de realitatea dură,
Mă refugiez în setea mea de cunoaștere,
Evoluția fiindu-mi produsul,
Apogeul fiindu-mi răsplata
Și regresul fiindu-mi sfârșitul.
Totuși am senzația,
Că deși fiind chinuită
De această durere interioară
Incerc să ințeleg si să accept
Populația inferioară,
Cu sentimente primitive,
Susținute de primaritatea gândirii,
Inferioritatea transformandu-se in obiect de studiu.
Mă lovesc des de un refuz categoric,
Luptând cu voința
Celor ce nu vor decât să rămână
In același loc plictistor și gri,
Nevrând sa guste,nici măcar să testeze,
Acest fruct al pasiunii,acest rod bogat al cunoașterii
Ce este perceput ca fiind interzis,
Chiar și așa provocând dezinteres.
Oamenii inferiori, cu standarde scăzute,
Încearcă sa mă convingă de importanța normelor,
Deși, eșuând lamentabil
În propria organizare.
Aș vrea să pot să-i conving,
Că viața nu e un lucru
Ce trebuie trăit doar prin prisma altor persoane,
Ci este un lucru unic,ce trebuie autenticizat,
Dându-i o amprentă proprie,
Iar cei ce vor sa-ti developeze această amprentă,
Să se confrunte cu un continuu eșec,
Determinându-i in cele din urmă,
Să renunțe la încercarea de distrugere a misterului stabilit.
Fructificarea reușitelor va fi fabuloasă,
Te vei simți mai mult decât glamuros,
Iar empatia ca valoare
Va da un plus de speranță,
La supraviețuire, a acestei
Omeniri în formare.
